Acest Guvern mai cuprinde, însă, și un alt cuplu-cheie:
ministrul de externe și ministrul justiției. Care este legătura între ei? Combaterea
corupției. Într-adevăr, corupția erodează nu numai capacitatea societății
românești de a performa ci și credibilitatea României în lume. Or, ministerul
justiției are un rol esențial în lupta cu acest flagel. De succesul acestei
lupte depinde viitorul națiunii române dar și prezentul ei în cadrul alianțelor
sale euro-atlantice și în afara lor. De aceea, reforma justiției a devenit un
argument de politică externă.
Pe de altă parte, însă, este de netăgăduit că în ultimii
opt ani, în România eradicarea corupției s-a transformat din scop în mijloc
pentru compromiterea și eliminarea adversarilor politici. O atare conversie a
permis tocmai înflorirea corupției și a garantat, dacă nu neapărat impunitatea
tuturor corupților, cel puțin fiabilitatea principalelor mecanisme prin care
aceștia operează. Intenționat sau nu, abaterea atenției de la corupție la
pseudo-corupție a servit de minune la salvgardarea marilor corupți, români și
străini deopotrivă, care au operat și operează pe teritoriul românesc.
Spre a concilia o asemenea metamorfoză cu imperativele
integrării în structurile ordinii globale (în special cele euro-atlantice)
liderii „justițiar-populiști” ai României au încercat (și în mare măsură au
reușit) să transforme „alianțele strategice” în „raporturi de vasalitate”. Corupția
internă a corupt, astfel, relațiile externe iar ministerul justiției a devenit
din instituție politică o instituție geo-politică. „Criteriului corupției” din
sistemul de referință național – măsura în care persoana în cauză este utilă
deținătorului puterii – i s-a atașat un criteriu similar în sistemul de
referință internațional – măsura în care persoana în cauză este utilă intereselor
unui anumit stat în România. Și pentru ca verificarea criteriului din urmă să
fie mai simplă și mai certă s-a ajuns ca „internaționalismul capitalist” să fie
definit ca absență sau repudiere a patriotismului românesc. („Criteriul
corupției” a evoluat de-a lungul timpului. Pe plan intern, dacă la început
„corupții” erau oponeții politici, s-a sfârșit prin a-i include în această
categorie pe toți cei care nu mai erau folositori în cucerirea, menținerea și
exercitarea puterii. Pe plan extern, dacă la început „corupții” erau cei ostili
unei anumite puteri sau sceptici cu privire la alianța cu ea, s-a sfârșit prin
a-i trece în rândul corupților și pe susținătorii respectivei alianțe în măsura
în care susținerea era acordată de pe poziția intereselor naționale românești.)
Lucrul a fost posibil întrucât, poate și sătui să aștepte
progrese reale pe câmpul de bătălie cu adevărata corupție, partenerii externi
ai României au preferat obediența rezistenței; adică „prietenia” fără
identitate națională celei a „internaționaliștilor români”. Ei au uitat se pare
că în politică, la fel ca în fizică, te poți sprijini numai pe ceea ce îți
rezistă.
Într-o discuție privată purtată cu ambasadorul SUA,
Alfred Moses, la finele anului 1996, am încercat să aflu ce ar putea convinge
superputerea americană (vârful ordinii unipolare a acelui moment) că merită să
intre într-un parteneriat privilegiat cu România. La data respectivei
conversații SUA nici nu se gândeau să suțină invitarea României în NATO,
favorizau relația cu Polonia și celelalte state ale Grupului de la Visegrad în
contextul strategiei lor central și est europene, urmăreau albanizarea
Balcanilor și penetrarea Caucazului de Sud cu sprijinul Turciei și tratau
Bucureștiul cu o suspiciune izvorâtă dintr-un amestec de ignoranță, prejudecăți
și complexe dar și din experiențele aiuritoare ale mineriadelor și ale
ambiguităților politicii românești față de Kremlin. Înaltul diplomat american
mi-a răspuns că nu sfătuiește să ne luăm angajamente că vom urma servil
politica Washingtonului în orice condiții (guvernele se schimbă și asemenea
promisiuni mor odată cu ele), nici să promitem furnizarea de avantaje
geo-strategice majore în folosul politicii globale a acestuia (America este
prea puternică spre a accepta că strategia sa depinde de sprijinul României), ci
să demonstrăm că suntem gata a adopta modelul american de organizare socială,
respectiv principiile pe care acesta se bazează. Numai o astfel de
compatibilitate culturală poate motiva interesul pentru și încrederea într-un
parteneriat româno-american, asigurându-i totodată durabilitatea.
De la aceste sfaturi am pornit atunci când, în primăvara
lui 1997, la Washington, am propus, în cadrul unor lungi dezbateri,
Secretarului de Stat Madeleine Albright și adjunctului său Strobe Talbott,
parteneriatul strategic între SUA și România. Prin reforme politice, economice
și sociale, circumscrise inevitabil de tradițiile sale culturale, România urma
să facă modelul său de viață dacă nu identic cel puțin compatibil cu cel
american. În același timp, datorită poziției sale geografice, România era gata
să se insereze util în strategia regională a SUA, realizându-se o
complementaritate geo-strategică. În fine, parteneriatul se putea fonda pe
solidaritatea de interese decurgând din convergența obiectivelor de securitate
(națională) ale României și SUA în Europa și în lume. Consecința analizei a
fost consacrarea parteneriatului strategic americano-român în toamna lui 1997. Atunci,
împreună cu asistentul Secretarului de Stat, Marc Grossman, a fost convenit un
document care pornind de la argumentele durabile ale compatibilității,
complementarității și convergenței stabilea ca mecanisme ale relației
parteneriale comunicarea, consultarea și concertarea în toate domeniile
acoperite de politica de securitate. Cea mai importantă asigurare că o asemenea
relație va dura rezida tocmai în faptul că interesele naționale ale părților
erau reciproc respectate în condițiile în care se putea constata că în mod
obiectiv între ele nu există contradicții fundamentale.
De unde am plecat și unde am ajuns? Indubitabil
Președintele Băsescu a fost fidel intereselor americane și a așezat România pe
linia acestor interese. Chiar dacă maniera în care și-a definit și motivat
opțiunea nu a fost de natură să entuziasmeze, ideea că parteneriatul strategic
cu SUA trebuie să fie o constantă esențială a politicii românești și că România
trebuie să ofere garanții de fidelitate spre a îl susține, exprimă un
raționament corect. Prețul cerut pentru un asemenea angajament este, însă, de
discutat. În schimbul loialității în relația partenerială transatlantică, Casa
Albă urma să accepte și chiar să gireze autoritar-populismul în politica
internă românească.
Corupția intrinsecă acestui quid pro quo a corupt și raționamentul strategilor americani. Ei au
conchis, probabil, că este mai simplu și eficient să obții serviciile unor
politicieni aflați la putere pentru că li s-a trecut cu vederea folosirea
oricăror mijloace întru înlăturarea concurenților politici, decât să negociezi
coordonarea intereselor naționale, fie ele și convergente, cu lideri
câștigători ai unei competiții electorale corecte și beneficiari ai unei
susțineri populare conștiente și angajate. De aici urmarea că unicul criteriu
pentru aprecierea valorii unui lider român din perspectivă americană este
utilitatea lui pentru interesele Americii iar nu relevanța pentru interesele
României. Așa se face că parteneriatul strategic româno-american a ajuns
dependent de relația personală dintre administrația SUA și conducătorii în
exercițiu ai României iar nu de congruența între interesele naționale române și
americane. (Congruență deopotrivă obiectivă și construită sau de construit.)
Într-un atare context, nu este de mirare că un fost
procuror comunist suspectat de încălcarea drepturilor omului a ajuns să fie
„mentorul” oficial al ambasadorului SUA la București, că de dragul „luptei împotriva
corupției” ni se recomandă menținerea în funcție a unor persoane cărora legea
nu le permite prelungirea mandatului (sau alternativ, modificarea legii cu
dedicație personală, căci nu organizarea funcției ci ocupantul ei contează), că
interacțiunea dintre diplomația americană și societatea românească a devenit
selectivă și exclusivă. Cândva orice personalitate română putea discuta cu
ambasadorul SUA căci ea reprezenta o parte cât de mică a realității românești
ce se cerea înțeleasă în integralitatea ei. Astăzi un asemenea lucru nu se mai
întâmplă întrucât nu contează ce vor și cred românii ci doar dacă ei sunt ferm
ținuți în mână de stat.
Așa ajungem din nou la Guvernul Ponta. Noul Ministru de
Externe (ca și cel de interne, de altfel), venit din zona Clujului, are toate
datele care să indice preferința pentru un parteneriat strategic cu Germania.
Noul Ministru al Justiției are serioase motive să nu simpatizeze cu „mentorul”
ambasadorului american, cu vederile și metodele sale. (Cu certitudine domnul
Corlățean este un patriot; ceea ce doamna Macovei nu este.) Oricâte eforturi de
împăcare a contrariilor ar face Premierul, acest cuplu de miniștri nu va fi
dispus să îndrepte „lupta împotriva corupției” spre eliminarea acelorași
adversari politici (sic!); căci este mai aproape cămașa decât haina. De aici
poate izbucni o luptă de gherilă între „partizanii Americii” din România care
va afecta deopotrivă interesele naționale românești cât și cele americane (în
România). În măsura în care interesele vitale ale românilor sunt prizoniere ale
strategiei americane și strategia americană este prizonieră a luptelor politice
intestine românești. Tandemul Marga-Corlățean are misiunea istorică de a
renaționaliza justiția română (ceea ce implică și depolitizarea ei) și a reabilita
caracterul strategic al parteneriatului româno-american.
Iată de ce Guvernul Ponta oferă un pont partenerului
strategic american. La încheierea unui ciclu politic dramatic în istoria
României (2004-2012), este timpul ca Washingtonul să reseteze relațiile cu
Bucureștiul. Pe scurt aceasta înseamnă ca politica internă a României să fie
lăsată pe seama românilor iar relația strategică cu ei să fie garantată de
solidaritatea intereselor naționale care circumscrie strategia proiectelor lor comune
iar nu de obediența personală a unor lideri trecători și oportuniști pentru
care interesele românești au caracter subsidiar. Câtă vreme intresele
strategice ale României și SUA converg, cel mai sigur conducător român pentru
SUA este acela care este cel mai fidel intereselor naționale românești!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu