România și Pactul fiscal

UE a înaintat aproape întotdeauna cu pași mici și sub presiunea necesității. Această necesitate s-a înfățișat cel mai adesea în forma unei crize care nu putuse fi prevenită. (O excepție ar fi Tratatul de la Maastricht al cărui salt înainte, realizat în condiții speciale, obiective – sfârșitul sistemului mondial bipolar - și subiective – entuziasmul general produs de sfârșitul Războiului Rece și mai ales prezența la conducerea Franței și Germaniei a doi mari lideri și mari europeni, François Mitterrand și Helmuth Kohl – a trebuit ulterior temperat.) Iată de ce atât în insuficiența actualului Pact fiscal cât și în natura contextului și presiunilor care au determinat adoptarea lui nu este nimic nou și nimic surprinzător.

Totodată, UE s-a născut și s-a extins atunci când proiectul unor națiuni europene de a domina continentul a eșuat iar acestea au ajuns la concluzia că visul lor de mărire națională se poate realiza mai ușor prin europenizare (federalizarea Europei) decât prin expansiune (ocupație). Evident, au existat și există și federaliști europeni autentici. Pentru ei Europa-putere ca federație de state-națiune nu este substitut pentru poziția dominantă a unei națiuni ci este singura formulă politică aptă a garanta cetățenilor europeni securitatea individuală, colectivă, identitară și geo-politică. Spre deosebire de adevărații federaliști, adepții Europei interguvernamentale vor ca aceasta să fie și să rămână cel mult o confederație menită a păzi libera circulație a bunurilor, serviciilor și capitalurilor provenind din țări cu resurse și politici economico-sociale diferite, pe o piață lipsită de bariere interne artificiale.

Diferența între federaliști și pseudo-federaliști a rămas aproape insesizabilă sub influența a trei factori și atâta timp cât aceștia au coexistat: egalitatea nivelului de dezvoltare a statelor membre ale UE; contextul global favorabil dezvoltării schimburilor comerciale și creșterii economice; amenințarea sovietică și menținerea spațiului central și est european ca teritoriu tradițional de expansiune a occidentului european, în cadrul blocului sovietic. Prăbușirea URSS, extinderea UE și izbucnirea crizei economico-financiare globale au făcut ca toți acești factori să dispară.

Dacă pentru membrii orientali ai UE extinderea acesteia a fost privită ca reunificare a Europei și reconciliere a istoriei europene cu geografia europeană, pentru membrii occidentali, mai ales după ce efectele crizei economice globale s-au făcut resimțite și în Europa, ea a redeșteptat gustul dominației tot astfel cum mirosul sângelui îl poate face pe un tigru îndelung dresat să își redescopere brusc vechile instincte de carnasier și să își devoreze dresorul.

Dispariția inamicului sovietic, asociată cu beția victoriei dobândite în Războiul Rece, au redus coeziunea Occidentului european și euro-atlantic. Se pare că nimic nu unește mai mult decât un adversar de temut. Se pare, de asemenea, că este mai ușor să gestionezi bine înfrângerile decât să arăți înțelepciune în victorie; cu atât mai mult atunci când victoria este iluzorie. Pe de altă parte, criza economică globală, în loc să întărească solidaritatea membrilor UE, a stimulat egoismul național resuscitând vechile rivalități naționale. Inegalitatea (ca nivel dar și ca potențial de dezvoltare) face competiția dintre națiuni, din punctul de vedere al celor mai puternici, nu numai abordabilă ci și atrăgătoare. Cu atât mai mult cu cât Vestul mai dezvoltat al UE cunoaște un vechi complex de superioritate față de noii membri din Est.

Acesta este terenul pe care s-a definit diferența dintre federaliști și pseudo-federaliști și pe care se dă astăzi bătălia între ei. Pentru federaliști renaționalizarea UE înseamnă război. De aceea salvgardarea păcii (în Europa și în lume) presupune construirea unei federații simetrice de state naționale care exercită în comun atributele suveranității întru gestionarea intereselor lor comune.  Pentru pseudo-federaliști integrarea europeană este calea către o federație asimetrică în care directoratul câtorva protagoniști definește ordinea căreia i se supun ceilalți membri în speranța că astfel vor trăi în pace și vor accede la prosperitate. Se poate vorbi în acest sens de un neo-imperialism consensual.

Spre a avea imaginea completă a contextului trebuie adăugat că de principiu crizele (așa cum este și actuala criză economică globală) fac inevitabil ceea ce altfel era inadmisibil. Astfel, înainte de izbucnirea crizei pseudo-federaliștii respingeau ideea unei guvernări economice și a unei uniuni fiscale europene pe motiv că o asemenea adâncire a integrării i-ar fi obligat pe contributorii neți (statele mai dezvoltate) să subordoneze ambițiile naționale obiectivului coeziunii economice, sociale și teritoriale a UE. Pe de altă parte, pentru federaliști era de neacceptat soluția ca guvernarea economico-fiscală și socială a UE să se realizeze prin acordul între guvernele statelor membre de rangul întâi, celelalte state având libertatea de a alege între supunere și mizerie. Iată, însă, că pe fondul crizei globale discuția se redeschide și cu toții, federaliști și pseudo-federaliști, sunt de acord să caute un compromis. Asemenea oricărui compromis, nici acesta nu mulțumește pe nimeni dar permite acomodarea tuturor cu situația întrucât el lasă deschis drumul către evoluția integrării UE; fie el și un drum întortocheat și accidentat.  

Despre asta este vorba cu Pactul fiscal. Pentru toată lumea este evident - și criza, naturală sau artificială cum va fi fiind, a pus-o într-o lumină crudă – că Uniunea economică (mai degrabă comercială) și monetară nu poate supraviețui fără o guvernare economică europeană și o uniune fiscală. Falia între politicile comerciale și monetare, pe de o parte, și cele economice, fiscale, bugetare și sociale nu poate rămâne pentru prea multă vreme deschisă. Spre a asigura cetățenilor europeni securitatea, pacea, libertatea, prosperitatea și demnitatea de care au nevoie și fără de care nu au de ce fi loiali UE, politicile respective trebuie coordonate și coroborate la nivelul întregii uniuni. Statele membre astăzi cele mai dezvoltate (nu contează modalitățile și durabilitatea acestei dezvoltări) sunt gata să o accepte în ceea ce le privește; după cum sunt gata să garanteze extinderea acestei ordini asupra celorlalți membri. Aceștia au opțiunea între a rămâne în afara cercului de elită a UE, reintrând într-un concurs de suveranități pe care nu au mijloacele de a-l câștiga (cel puțin pe termen scurt și fără costuri exorbitante), și a se alătura plutonului de elită în speranța că din interior vor putea transforma directoratul interguvernamental al UE într-o veritabilă guvernare federală circumscrisă de o democrație transnațională europeană.

România – alături de majoritatea zdrobitoare a membrilor UE – a optat pentru a doua formulă. Opțiunea este una politică iar nu una economică. De aceea, analiza formulelor de detaliu al unui text doar formal negociat, de către economiștii partidelor politice este neavenită. Pentru negociatorii români important de convenit era nu nivelul de confort ce urma a fi asigurat în vagonul românesc ci evitarea lăsării acelui vagon în triaj, în timp ce garnitura europeană pleca din gară.

Desigur, ca întotdeauna, pentru cei care nu au participat la negocieri, textul documentului agreat putea fi mult mai bun. Dincolo de acest aspect, Pactul fiscal este într-adevăr, nu numai insuficient dar și criticabil. În primul rând, el este un document inter-guvernamental iar nu un act normativ european. Rămâne, deci, ca abia în viitor să fie integrat în spațiul normativ comunitar, respectiv racordat tratatelor europene. În al doilea rând, Pactul abordează problematica disciplinei, controlului și răspunderii fără a crea mecanismele necesare pentru dinamizarea solidarității și creșterii. În al treilea rând, modalitățile de măsurare a disciplinei fiscale nu sunt suficient de nuanțate spre a surprinde specificul fiecărui stat membru și mai ales spre a pune răspunderea în relație cu nevoia încurajării politicilor care promovează dezvoltarea durabilă sau tind la reducerea decalajelor de dezvoltare dintre statele membre. În al patrulea rând, deplorabilă este și preferința absolută arătată pentru orientările neo-liberale în detrimentul acelora menite să asigure un echilibru potrivit între piață și factorul politic, între capital și muncă, între interesele individuale și cele sociale. Și lista ar putea continua.

Toate aceste neajunsuri sunt, însă, priorități pentru corecturi viitoare. Acum, importantă pentru toată lumea este acceptarea la pachet a unei (cvasi) guvernări economice europene, pe de o parte, și a integrării tuturor statelor membre care o doresc în acest sistem de guvernare, pe de altă parte.

Când un asemenea tratat se negociază trebuie, de asemenea, luat în considerare factorul timp. Acesta depinde de presiunile obiective specifice contextului în care se negociază (în speță presiunile crizei), de raporturile de forțe dintre negociatori, de starea de spirit a negociatorilor și de așteptările populației. Chiar dacă România ar fi avut negociatori mai buni (și lucrul nu era imposibil) factorul timp îi era defavorabil. De aceea negociatorii români trebuiau să se concentreze asupra obiectivului strategic lăsând nuanțele tactice pentru mai târziu. Cum primirea în „clubul elitei europene” este și o chestiune de încredere, românii erau forțați să arate hotărâre, unitate și sinceritate în adeziunea lor. Orice amânare, circumstanțiere sau nuanțare ar fi creat suspiciuni care le-ar fi făcut situația și mai grea.

Iată motivele pentru care rezervele Opoziției de a susține semnarea și ratificarea Pactului fiscal sunt nerealiste, iraționale și până la urmă fără legătură cu interesul național. Aceasta nu înseamnă că Puterea nu a făcut greșeli ci că ținta strategică odată atinsă rezultatul trebuie confirmat de toți iar critica greșelilor amânată pentru o dată potrivită și limitată exclusiv la aspectul relațiilor politice interne. Acum, orice cerere de amânare a ratificării, orice speculații procedurale, orice încercare de delimitare a răspunderii între Guvern și Opoziție, nu fac decât să reducă credibilitatea angajării românești în noua dinamică a procesului european.

Se pare că singurul lider marcant al Opoziției (inclusiv al PSD) care a înțeles aceste comandamente este Victor Ponta. Unii se întreabă dacă o atare atitudine este expresia unei convingeri consonante cu prioritățile naționale ori cea a bătăliei strategice angajate cu Răzvan Ungureanu, probabilul viitor lider al actualei majorități în confruntările electorale ce vor urma? Viitorul ne va lumina.

Dacă a sesizat că domnul Ungureanu este cu mult mai solid în ceea ce privește credibilitatea și susținerea externă, domnul Ponta are dreptate să încerce a recupera handicapul dând mesaje liniștitoare străinătății. Ceea ce ar mai trebui să observe este, însă, că Răzvan Ungureanu și-a câștigat încrederea Occidentului prin consecvența și lipsa de echivoc a faptelor (vezi atitudinea în problema retragerii trupelor române din Irak) iar nu prin declarații politic corecte a doua zi bogat diluate prin nesfârșite circumstanțieri. În plus, domnul Ungureanu este luat în serios și pentru că în spatele său se află o formațiune politică gata să îl urmeze. Iată de ce Victor Ponta are a se asigura că atunci când susține Pactul fiscal (sau, în general, politici agreate de partenerii externi ai României) vorbește în numele și cu acordul întregii Opoziții, nefiind doar vocea ei radiofonică bună exclusiv pentru emisiunile posturilor în limbi străine.

Funcționari și demnitari

Un nou scandal a izbucnit în România într-o vreme periculoasă în care conflictele, purtate, mai ales, cu armele demagogiei și prin exploatarea prejudecăților și ignoranței unui auditoriu exasperat și rătăcit, au devenit normalitate. Este vorba despre campania declanșată de Monica Macovei & Co. împotriva UDMR pe tema amendamentelor propuse de unii parlamentari ai acestei formațiuni la Codul penal. Modificările privesc incriminarea unor fapte comise de funcționarii publici în exercițiul atribuțiilor lor de serviciu sau, mai exact, extinderea prin analogie a acelor incriminări asupra demnitarilor.

La prima vedere și sub aspect pur tehnic s-ar spune că ambele părți implicate în dispută au dreptate. Parlamentarii UDMR au dreptate să susțină că funcționarii și demnitarii nu pot fi tratați în același fel iar faptele lor nu pot fi incriminate fără să se țină seama de diferența de statut dintre ei. Doamna Macovei are, la rându-i, dreptate când atrage atenția că demnitarii nu se pot bucura de impunitate atunci când comit acte prezentând pericol social. Parlamentarii UDMR au dreptate când vor să elimine pericolul ca un pachet de acte legale să fie tratat drept infracțiune sub cuvânt că ele ar fi fost unite printr-un raționament de oportunitate izvorât dintr-o intenție posibil frauduloasă dar a cărei natură este de nedovedit în mod direct. Doamna Macovei are și ea dreptate când afirmă că atunci când în spatele unor fapte legale se ascund intenții maligne care fac ca forma licită să fie îndreptată spre atingerea unor scopuri ilicite, asemenea fapte trebuie sancționate. Originea acestei „tragedii” (căci atunci când toată lumea are dreptate avem de a face cu o tragedie) nu stă în dorința parlamentarilor UDMR de a-i scăpa de răspundere pe demnitarii care vor fi comis fapte reprobabile. Ea se găsește în precaritatea intelectuală a legiferării, în deficitul de cultură politică și de tehnică legislativă care au circumscris redactarea și adoptarea Codului Penal. La acestea se adaugă hiper-ideologizarea reglementării care, ambiționând să normeze niște utopii nu poate evita derapajul spre arbitrariu și autoritarism. În dezbaterile din România, însă, din nefericire, nu se discută argumentele aduse de cei ce susțin o anumită teză ci interesele bănuite pe care aceștia le-ar promova. Ca și când nu ai dreptul să ai dreptate dacă având dreptate îți satisfaci și o agendă personală.

Dincolo de această primă analiză (la care vom reveni în încheiere) ceea ce nu poate fi ignorat este ipocrizia, perversitatea și caracterul malign – deopotrivă anti-românesc, anti-european și anti-democratic  – al pledoariei doamnei Macovei.

Fără a se implica într-o dezbatere de principii, de idei și de soluții, Monica Macovei acuză pur și simplu UDMR că prin susținerea amendării Codului Penal compromite intrarea României în spațiul Schengen (sic!). Prin urmare, ungurii acționează împotriva intereselor românești. Românii nu se vor putea deplasa liber în UE din cauza ungurilor.

A aduce în discuție raporturile inter-etnice spre a-ți promova obsesiile penaliste și a-ți face chip cioplit de zeu al anti-corupției este mai mult decât o ticăloșie; este un atac împotriva stabilității și securității naționale. Demagogia apare cu atât mai mare cu cât ne amintim că tocmai Monica Macovei a fost printre aceia care au susținut alegerea lui Laszlo Tokes ca vice-președinte al Parlamentului European, poziție de pe care au fost promovate poziții injuste la adresa României.

În realitate cetățenii români de origine maghiară sunt cei mai interesați ca România să fie admisă în spațiul Schengen întrucât un asemenea eveniment înseamnă „desființarea” (în sensul de spiritualizare) graniței de la Trianon. Consecința este nu doar liberalizarea totală a comunicării lor cu exponenții națiunii culturale de origine ci și emanciparea de sub presiunea naționalist-revizionistă a acelor politicieni de la Budapesta inapți să facă saltul de la logica westfaliană a păcii de la Versailles la cea post-națională a UE. Prin regăsirea tuturor maghiarilor și românilor din România și Ungaria în spațiul comun Schengen unul din caii de bătaie ai celor care nu pot uita Trianonul ar dispărea.

Dincolo de aceste aspecte, la care unii critici ai doamnei Macovei au mai făcut aluzie, aproape nimeni nu a avut curajul să întrebe care este legătura între adminterea unui stat membru UE în spațiul Schengen și conținutul Codului Penal? Intrarea în spațiul Schengen depinde de capacitatea statelor în cauză de a păzi eficient frontiera externă a UE iar nu de legislația lor penală. Pe de altă parte, în UE competențele legislative se clasifică în competențe exclusive ale uniunii, competențe exclusive ale statelor membre și competențe partajate (în exercitarea cărora se aplică principiile subsidiarității și proporționalității). Adoptarea legislației penale intră în categoria competențelor naționale exclusive. Prin urmare UE nu are nici un drept de a cenzura voința Parlamentului Român în acest domeniu. Încercarea de a o face – direct sau indirect – reprezintă o încălcare a Tratatelor.

Evident, legislația statelor membre trebuie să respecte anumite criterii politico-ideologice (Criteriile de la Copenhaga) și să permită interoperabilitatea membrilor întru atingerea obiectivelor comune. Legislația penală română post-comunistă respectă, însă, toate standardele europene pertinente. Ea a fost expertizată și validată cu ocazia și în vederea admiterii României în Consiliul Europei, încă din 1994. Desigur, și această legislație este perfectibilă. Perfecționarea este totdeauna bine venită dar lipsa ei (de altfel greu de definit cu precizie) nu poate fi motiv pentru refuzul exercitării dreptului la libera circulație în UE pentru români. Ar fi, de altfel, interesant de verificat dacă textele pentru a căror neschimbare pledează doamna Macovei se regăsesc identic în toate codurile penale ale țărilor membre din spațiul Schengen.

Argumentul Monicăi Macovei este, astfel, nu unul în favoarea perfecționării Codului Penal român ci în sprijinul unei politici europene care discriminează România. Scuza discriminării este caracterul, chipurile, excepțional al corupției din societatea românească. La construcția acestei imagini neadevărate și înjositoare pentru români a contribuit din plin tocmai acțiunea perseverentă a Monicăi Macovei și prietenilor ei politici, de denigrare a României. S-a ajuns astfel la situația nedemnă în care parlamentarilor români legitimi sub aspect democratic să li se ceară a legifera după dicteul unor birocrați ai UE lipsiți de legitimitate democratică. O asemenea pretenție insultă România și compromite UE. Iată ce dorește Monica Macovei! Și iată ce respinge UDMR!

Din nefericire, pe fondul nemulțumirilor în cea mai mare parte justificate ale cetățenilor, nemulțumiri izvorâte din reaua guvernare la care este asociată și doamna Macovei, s-a ajuns, inclusiv sub efectul coregrafiei anti-corupție pusă la punct în scopuri diversioniste de către Putere, ca aceia care au îndrăzneala să afirme cele afirmate de mine anterior să fie imediat denunțați drept partizani ai corupților și să fie implicați în tot felul de înscenări. Trebuie, însă, ca lucrurilor să li se spună pe nume întrucât altminteri impostura va fi perpetuată și poporul derutat va termina prin a susține politici și oameni care îl umilesc și îl dezavantajează. Corupția există și trebuie combătută. Demnitarii trebuie să răspundă – politic sau juridic, după caz – pentru faptele lor. În speța aceasta, însă, UDMR, oricât ar părea de paradoxal în lumina prejudecăților noastre, apără demnitatea și interesele României iar Monica Macovei precum și cei care o sprijină sau o tolerează, nu!

Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la fond. Or, pe fond, funcționarul public și demnitarul în mod obiectiv au și trebuie să aibă statute diferite întrucât ei îndeplinesc roluri diferite în ordinea socială. Funcționarul îndeplinește o misiune de interes public; demnitarul exercită puterea publică. Funcționarul este subordonat ierarhic și mandatul său este imperativ; demnitarul, chiar dacă intră în structuri ierarhice, nu are mandat imperativ la care să fie raportată răspunderea lui. Funcționarul are contract de muncă; demnitarul este parte într-un raport politic cu cei care l-au ales – direct sau indirect. (De aceea, în ciuda a ceea ce se aude zilnic, doar funcționarul merge la „servici” în timp ce demnitarul merge la minister, la Parlament, la președinție etc.; doar funcționarul poate „trage chiulul” în timp ce demnitatul nu are program de lucru sau loc de lucru fix.) Funcționarul are atribuții; demnitarul are prerogative. Funcționarul are competențe; demnitarul are puteri. Funcționarul se ocupă de organizarea aplicării legii și de aplicarea ei în concret; demnitarul apreciază asupra oportunității deciziilor în cadrul legii. Demagogia populistă nu a îngăduit menționarea acestor distincții în discursul public și inserarea lor în conștiința publică. Mai bine, însă, mai târziu decât niciodată.

În atari circumstanțe problema nu este evitarea impunității demintarilor ci reglementarea specifică a răspunderii lor juridice. Aceasta cu atât mai mult în dreptul penal, acolo unde principiul nullum crimen sine lege (nu există infracțiune în lipsa unei prevederi legale care să definească fapta incriminată) cere ca textele legale să fie de strictă interpretare ori cel puțin foarte precise. Tehnica legislativă potrivit căreia sunt definite infracțiunile ce pot fi comise de funcționarii publici pentru ca apoi prevederile aplicabile acestora să se aplice prin analogie și demnitarilor este cu totul criticabilă. Ea nu conduce la combaterea comportamentelor deviante ale demnitarilor ci la un arbitrariu care în ultimă instanță lasă exercitarea mandatului unei persoane alese de cetățeni la discreția interpretării unor magistrați numiți de cei ce dețin majoritatea politică. Ceea ce se cere, deci, nu este privilegierea demnitarilor ci definirea exactă a răspunderii lor legale pornind de la specificul statutului și misiunii lor.

O asemenea abordare presupune corectarea actualei legislații penale. Doamna Macovei, unul dintre autorii acesteia, nu poate invoca urgența sau mecanismul de verificare discreționar și abuziv exercitat de UE, spre a refuza remedierea neajunsurilor. Este vorba aici de lucruri grave; de coerența societății și de bazele democratice ale ordinii sociale. Confuziile populiste întreținute de Monica Macovei le amenință tocmai pe acestea.

P.S. Premierul Răzvan Ungureanu a afirmat că intrarea României în spațiul Schengen și ieșirea de sub incidența Mecanismului de verificare și cooperare al UE în domeniul justiției sunt prioritățile sale. În măsura în care o dorește sincer mă va avea alături. Din păcate, până acum liderii statului român au mimat numai această dorință. De câte ori m-am alăturat lor în asemenea demersuri am fost trădat. Această istorie va trebui și ea spusă cândva.

Juventinismul - populismul centrului

Dacă populismul stângii condamnă rapacitatea bogaților iar populismul dreptei lenea săracilor, la centrul spectrului politic formula tipic populistă - simplă și universal valabilă – este aceea a eliminării forțelor ”non-productive”, conservatoare și corupte prin aducerea tineretului la cârmă.  De la stânga social-democrată a centrului la dreapta populară a acestuia sloganul comun este: „Toată puterea tinerilor!”

La noi, liderii Opoziției au anunțat că viitorul Guvern Ponta nu va include decât miniștri tineri fără antecedente guvernamentale. Luându-le-o înainte, Președintele Băsescu și PDL au format un „Guvern al junilor” susținând că vârsta membrilor săi ar fi în sine o revoluție. „Juventocrația salvează România!” Potrivit unui hâtru observator occidental, condiția spre a fi ministru în România este aceea de a avea optsprezece ani împliniți.

Lucrul nu este nou. Cu câțiva ani în urmă, un ministru de externe european relata, după o vizită efectuată la București, că omologul său român i-ar fi spus cu mândrie că peste 60% dintre salariații ministerului au vârste sub 35 de ani. „Nu cumva ar fi fost mai important să îmi spună că 60% sunt super competenți?” – se întreba retoric respectivul ministru.

O asemenea abordare nu este, însă, caracteristică numai discursului românesc. Recent, un prim ministru occidental vorbind în numele președinției rotative a Consiliului European, într-o cuvântare de circa două zeci de minute, remarcabilă prin penuria de idei, a făcut de cincisprezece ori referire la tineri. O ilustrare perfectă a felului în care atunci când retorica înlocuiește substanța, tema tineretului este prima disponibilă.

Un politician danez remarca pertinent că pot fi câștigate mai multe voturi elaborând pe tema tinerilor decât pe aceea a pensiilor. Vorbind despre pensii câștigi doar simpatia pensionarilor, inclusiv cu riscul de a trezi îngrijorări în rândul populației active, obligată să muncească mai mult spre a susține o societate îmbătrânită. Dimpotrivă, cum majoritatea pensionarilor au copii și nepoți, referirile la soarta acestora îi mișcă și pe cei dintâi. Seniorii sunt mai sensibili la mesajul privind viitorul urmașilor lor decât la cel privind prezentul pensiilor lor. Raționamentul este corect! El explică cum pot fi speculate sentimentele electoratului în registru populist.

Populismul de stânga a dus la diminuarea creșterii economice, a productivității și a spiritului de inițiativă. Populismul de dreapta a dus la creșterea sărăciei, a polarizării averilor și a cinismului social. Juventinismul ca formă a populismului de sinteză al centrului, are aceleași efecte dezastroase: fracturarea societății, dezagregarea statului, subminarea coeziunii naționale, recesiunea economică, apatia civică.

Un studiu efectuat sub auspiciile UE a infirmat teza potrivit căreia pensionarea accelerată a seniorilor duce la înmulțirea locurilor de muncă pentru tineri. Dimpotrivă, s-a demonstrat că în țările în care seniorii au fost menținuți în activitate până la vârste mai înaintate au fost create mai multe locuri de muncă pentru tineri. De aceea în Olanda, Danemarca, Suedia sau Germania s-a trecut la aplicarea de politici și crearea de instituții menite a menține activă forța de muncă matură.

Un alt studiu arată că dacă promovarea tinerilor în funcții de conducere a dinamizat procesul de decizie, dispariția seniorilor din funcțiile de consiliere a condus la scăderea dramatică a calității deciziilor corelativ cu creșerea nivelului de risc intrinsec acestora. În primul caz avem de a face cu un efect al temerității specifice tinereții; în al doilea, cu consecința imprudenței aferente lipsei de experiență. Chiar dacă acumularea experienței nu este un merit, lipsa ei este un handicap.

O cercetare mai veche dovedea că numirea profesorilor debutanți la clasele superioare poate avea meritul de a oferi elevilor informații mai proaspete și teorii mai moderne. Elevii de vârste mai mici, însă, au nevoie absolută de profesori care au experiența pedagogică necesară muncii cu copiii lipsiți de abilități de învățare ca și de gustul învățării. În ceea ce îi privește pe studenți, contactul cu „monștrii sacri”, cu seniorii profesiei în care se pregătesc este indispensabil atât din punct de vedere formativ (științific) cât și din punct de vedere educativ.

Potrivit sondajelor, promovarea tinerilor la vârful partidelor politice nu a micșorat deficitul de încredere între elite și electorat. Sub conducera lor partidele nu s-au reformat. În special democrația internă nu numai că nu a progresat ci s-a deteriorat. Plusul de dinamism a fost obținut pe seama fragilizării dialogului; lipsa de autoritate bazată pe încredere sau pe superioritate profesională a fost compensată prin autoritarism și exclusivism. În absența argumentului meritelor s-a recurs la ”argumentul” disciplinei impuse prin centralismul birocratic, inevitabil ostil transparenței, deschiderii și responsabilității. Într-un context, totuși, pluralist și concurențial aceste practici au condus la destructurarea și fragmentarea actorilor politici. Or, o democrație cu jucători slabi și nedemocratici intră ea însăși în degringoladă.

Deziluzia este în mod special mare în fostele țări comuniste. Întrucât acolo s-a pus problema unei schimbări fundamentale de cultură politică, s-a formulat ipoteza că idealurile revoluției anticomuniste nu vor fi realizate decât atunci când la putere vor ajunge cei care nu s-au născut în regimul comunist, nu l-au cunoscut și nu au suferit influența nefastă a educației lui. Practica a infirmat ipoteza. Cei care nu au cunoscut comunismul din proprie experiență s-a dovedit că nu i-au cunoscut nici capcanele; că nu au avut cum să își creeze anticorpi împotriva virusului seducției lui. Fără să își dea seama, ei au preluat utopiile vechiului regim și i-au perpetuat practicile; acele utopii și practici pe care elitele respectivului regim le-au descoperit, criticat și negat. Iată de ce riscurile restaurației autoritar-populismului prin juventinism sunt mai mari azi decât acum douăzeci de ani, când comunismul real abia își dăduse duhul. 

Evident, nu se pune problema ca bătrâna nomenclatură comunistă (și nici chiar protagoniștii postcomunismului) să fie meținută la putere pe motiv că generația post-tranziției nu este vaccinată anti-autoritar. Discuția este oricum inutilă întrucât în această privință ceea ce nu face politica face biologia. Ceea ce se cere - și problema se pune identic la nivelul democrațiilor noi și restaurate ca și la acela al democrațiilor consolidate – este ca ascensiunea unei noi generații să nu fie efectul unei abordări dogmatice care face din tineret un fel de Mesia colectiv și abstract, ci al unui concurs de merite desfășurat între personalități individuale.

În anul 1991, în calitate de ministru al reformei am inițiat o lege privind desființarea barierelor de vârstă din calea promovării. (Ulterior ea a fost adoptată sub numele de Legea promovării pe criteriul competenței.) În Expunerea de motive afirmam că vârsta – și nici chiar experiența – nu este un merit. În consecință propuneam îndepărtarea oricăror bariere de vârstă și vechime puse în calea promovării. Eram atât de sigur că legea va fi adoptată cu ovații încât nici nu m-am obosit să mă duc în Parlament spre a o susține. De aceea nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că legislativul a primit ideea cu rezervă și chiar cu ostilitate. Principalii oponenți au fost persoanele apropiate domeniilor sensibile ale educației, sănătății și justiției. S-a afirmat că în aceste domenii promovarea precipitată și prematură a unor oameni care pot avea cunoștințe profesionale, dar nu au experiență profesională și socială, este periculoasă. Acolo voluntarismele și subiectivismele în promovare conduc la crimă: omor intelectual, dacă este vorba de educație; omor biologic, dacă este vorba de sănătate; omor social, dacă este vorba de justiție.

Disputa s-a terminat printr-un compromis pe care l-am deplâns. Nu pentru că nu recunoșteam justețea avertismentelor ci pentru că eram convins că într-o societate liberă și onestă meritele se pot cerne fără a fi nevoie să se recurgă la măsuri artificiale de siguranță. Astăzi, situația basculează, însă, într-o direcție opusă încă mai periculoasă. În locul conservatorismului prudent al celor care s-au împotrivit liberalizării inițiate în 1991 se impune cu aroganță și iresponsabilitate dogmatismul demagogic care revine la proclamarea vârstei ca merit, cu deosebirea că nu mai este vorba despre vârsta seniorității (având cel puțin avantajul de loc neglijabil al experienței) ci la vârsta juventuții (al cărei titulari au doar meritul că și-au dat osteneala de a se naște).

Dogma juventinismului lovește azi în fibra națiunii române. Marii maeștri au fost izgoniți din universități la vârsta deplinei maturități științifice și în plină putere creatoare, spre a fi înlocuiți de niște neisprăviți obraznici care flutură teancuri de diplome obținute la școli străine pe care numai corectitudinea politică le-a oprit să facă mențiunea ”Bonne pour l’Orient”. Cu așa profesori nu este de mirare că tinerii studioși preferă să învețe în afara României. Acolo unde cei mai mulți visează să și rămână devenind astfel materia primă a unui amplu proces de „brain drain”; proces care lasă națiunea română fără viitor sau, cel puțin, fără independență și identitate cultural-științifică.

La fel se întâmplă în spitale. Marii medici au fost pensionați înainte ca generația urmașilor să fie pregătită a le lua locul. În consecință, tratamentul medical a devenit mai mult decât o loterie, o ruletă rusească. Pe ușile instituțiilor medicale ar trebui să scris, întocmai ca pe ușa Infernului dantesc, „Lasciate ogne speranza voi ch’entrate!”. De aceea cine poate nici nu mai intră ci se duce în străinătate. Restul națiunii, rămas acasă, nu are decât să se resemneze cu degradarea biologică.

Moartea prematură sau mutilarea biologică se asociază cu moartea și mutilarea civilă din sălile tribunalelor. Aplicarea legii de către tineri fără vreo experiență de viață a devenit o chestiune tehnică în loc să fie o artă a terapiei sociale. Asta atunci când nu este instrument politic pentru eliminarea concurenței celor care nu se grăbesc să moară fizic.

Juventinismul nu poate fi confundat cu principiul superior al promovării tineretului, principiu circumscris de ideea includerii armonioase a reprezentanților tinerei generații în ansamblul social pe baza meritelor fiecăruia. Juventinismul se definește ca dogmă a excluderii în bloc a unor comunități identificate pe criteriul vârstei. El nu are legătură cu meritele iar idealurile integrării, coeziunii, armoniei și coerenței sociale îi sunt perfect indiferente.

Temelia ideologică a juventinismului este teza că tinerii, luați drept categorie socială de sine stătătoare, sunt cinstiți întrucât nu au avut când fi corupți, precum și că neavând trecut sunt deschiși înnoirilor. Ei sunt, în consecință, singurii apți a săvârși revoluția morală fără de care națiunea nu se poate salva și care este condiția nu doar necesară ci și suficientă a salvării. Intrinsecă unei asemenea teorii este revoluția permanentă. Într-adevăr, cum tinerii îmbătrânesc și cum îmbătrânind devin corupți, urmează că trecerea de la o etapă istorică la alta nu se produce lin ci prin salturi. Căci vechea generație nu pleacă de bună voie.

Asemena utopii nu observă că lupii tineri sunt mai flămânzi și mai grăbiți decât cei bătrâni iar prin aceasta mai coruptibili. De asemenea, că înnoirile utile nu pot fi identificate decât pornind de la identitatea circumscrisă de trecut. În fine, că excluzând meritele din logica promovării sociale transformă revoluția morală și pe protagoniștii ei într-un mecanism imoral pentru eliminarea celor merituoși.

Există și un juventinism al extremei. Acesta îi atribuie tineretului nu numai misiunea „revoluției morale” ci și pe aceea a „revoluției naționale” (a se citi rasiale). Cele două revoluții se suprapun prin aceea că purificarea morală are ca țintă inclusiv purificarea etno-culturală, identitară. Juventinismul româneasc este (deocamdată) anațional, nonidentitar. În consecință el se acomodează ușor cu neo-liberalismul și neo-conservatorismul global.

Dezavuând ambele forme de juventinism nu putem omite concluzia că forma nonidentitară practicată la noi duce direct la dispariția națiunii române și la transformarea României într-o colonie a acelora care știu să confere dimensiunea politică potrivită unor societăți integrate, coerente și meritocrate. Sunt motive suficiente spre a-l denunța și combate.