"Nu
putem abandona frontierele naționale atâta timp cât Europa nu își apără
propriile frontiere!" Această frază aparține Președintelui Nicholas Sarkozy
și a fost rostită în campania prezidențială din Franța. Ea poate fi citită în
cheie național-populistă sau în cheie federalist-europeană.
Candidatul-președinte
a explicat cu claritate că mesajul său trebuie interpretat literal: Franța se
va retrage din Acordul Schengen dacă UE rămâne prea permisivă față de
emigrație. O atare retragere înseamnă, însă, și limitarea liberei circulații în
interiorul UE.
Motivul
oficial este acela că societatea franceză are o capacitate limitată de
integrare a străinilor. Motivul real privește mai degrabă situația internă a
UE. Mai exact, relația dintre inegalitatea dezvoltării națiunilor componente și
egoismul național francez. În măsura în care nu este dispusă să asigure prin
politici de solidaritate coeziunea economică a UE, reducând astfel disparitățile
sociale care animă deplasările cetățenilor europeni dintr-o țară în alta,
Franța se refugiază în spatele frontierei naționale. Pe acolo vor fi lăsați să
treacă numai străinii care servesc intereselor franceze chiar dacă astfel este
prejudiciat viitorul țărilor de origine.
Păstrând
forma mesajului anterior citat eu i-aș da un alt înțeles: atâta timp cât Europa
nu este organizată pe baze federale ca democrație transnațională și, în
consecință, „frontierele” sale nu sunt cele ale unei Europe politice apte a asigura
coeziunea economică, socială și teritorială într-o ordine postmodernă, nici o
națiune europeană nu poate renunța la mijloacele proprii cu care să acționeze
unilateral în apărarea intereselor sale specifice. Este exact ceea ce România a
făcut – crezând în sinceritatea angajamentului comunitar european - și ceea ce
trebuie urgent să repare!
Unii
avertizează că în interiorul UE statele-națiune tind să se fragmenteze. Punând
logica funcționării UE și fenomenul amintit într-o relație de cauzalitate
concluzia este că integrarea europeană ar fi cauza și calea dezintegrării
naționale. Multiculturalismul, delocalizarea întreprinderilor,
deznaționalizarea și dezrădăcinarea elitelor, migrația forțelor productive în
cadrul UE sub lucrarea mecanismelor comunitare, ar conduce la dispariția
națiunilor.
În
realitate lucrurile stau exact invers. Națiunile sunt distruse de propria
neputință în a oferi protecție și siguranță membrilor lor. De aceea ei fie
emigrează (făcând aplicația adagiului „Ubi
bene ibi patria!”) fie, rămași pe loc, se refugiază în forme arhaice de
socializare (de regulă structuri oligarhice funcționând pe principii neo-feudale).
Astfel națiunile dispar printr-un dublu fenomen de vidare și fragmentare,
consecutiv epuizării criteriilor de coeziune națională. (Multiculturalismul,
inevitabil în condițiile globalizării, răpește chiar și limbii capacitatea
coagulantă.)
Permițând
națiunilor membre, prin mecanismele solidarității și cu instrumentarul
conducerii politice, să satisfacă nevoia de securitate a cetățenilor lor, UE
salvgardează coeziunea națională dublând scheletul intern cu unul exterior
reprezentat de mecanismele coeziunii europene. Pentru aceasta, însă, este
nevoie ca UE să funcționeze ca o federație iar nu ca directorat al câtorva
state puternice care îi tratează pe ceilalți membri ca pe niște dominioane.
Acest din urmă tip de Uniune este dușmanul națiunilor întrucât adoptă logica
slăbirii (prin diferite forme de deznaționalizare și diminuare) națiunilor
dominate astfel încât disciplinarea acestora și stabilitatea ansamblului
anațional devenit amorf, să fie asigurate. Or, istoria ne arată că stabilitatea
obținută pe seama identității este iluzorie.
Iată de
ce, până când nu este sigur că UE are capacitatea de a funcționa ca federație a
statelor-națiune membre, acestea trebuie să își păstreze capacitatea de
auto-apărare.
Așa
stând lucrurile, care sunt opțiunile României în condițiile în care
euro-entuziasmul dar și perversitatea unora dintre aliații săi au determinat-o
să își dărâme prematur zidurile cetății, să își abandoneze frontierele?
Fără pretenția
de a epuiza subiectul, ar fi de menționat câteva priorități. Pot fi incluse pe
o asemenea listă scurtă politicile menite să încurajeze creșterea natalității,
cele vizând stimularea angajării în muncă a tinerilor și cele care privesc
resetarea sistemului de învățământ în funcție de specificul și interesele
societății românești. În paralel, la nivel european România trebuie să lege
lupta pentru liberul acces al românilor pe piața muncii altor state membre
(respectiv pentru creerea unei piețe interne unice a muncii) de proiectarea și
susținerea politicilor de creștere și coeziune, astfel încât obiectivul dintâi
să nu mai fie un subsidiar impus de ratarea obiectivului din urmă. Totodată, va
trebui insistat ca uniformizarea programelor de învățământ la scară europeană,
ca premisă a recunoașterii diplomelor, să se facă inclusiv prin integrarea
experienței și priorităților românești iar nu doar prin alinierea servilă a
școlii românești la modele circumscrise de tradiții și agende străine.
Este
deopotrivă imperioasă și urgentă pentru România reconstrucția clasei mijlocii
și reabilitarea elitelor. Printre multe altele, aceasta reclamă politici
ambițioase și eficiente pentru susținerea întreprinderilor mici și mijlocii, pe
de o parte, ca și adoptarea unor reglementări care să revoluționeze sistemele
de organizare și funcționare ale partidelor politice, ale instituțiilor și
structurilor societății civile, precum și ale presei, pe de altă parte. În
context este de gândit la garanțiile judiciare ale democrației interne de
partid, la românizarea ONG-urilor și la asigurarea independenței media, nu
numai în raporturile cu puterea politică ci și cu cea economică, prin
racordarea ei la mecanismele responsabilității față de interesul public.
Întărirea
masivă a prezenței românești pe piața financiar-bancară a României ca și în
sistemul decizional din ramurile economice de importanță strategică (energie,
petrochimie, agricultură etc.) este, de asemenea, indispensabilă. Lucrul se
poate realiza, în funcție de resursele la dispoziție, prin investiții publice,
prin reglementarea comportamentului capitalului străin în România și chiar prin
naționalizări. Absorbiția fondurilor europene se cere gândită în așa fel încât
să faciliteze asemenea politici iar nu să se realizeze pe seama negării lor.
Numai
reconsolidarea atuurilor naționale va așeza România în poziția de a promova
eficient viziunea sa referitoare la edificarea Europei politice, a Statelor
Unite ale Europei. Experiența noastră de până acum în UE demonstrează că numai
delimitându-ne precis și consolidându-ne ca națiune ne putem uni cu folos
pentru noi și pentru Europa, într-o democrație transnațională funcționând pe
baze federale în folosul tuturor membrilor săi. Apelând la subtilitatea unei
distincții permise de limba germană, UE nu este și nu poate fi, din perspectivă
românească, un simplu Gesellschaft (o
relație de afaceri bazată pe interese existențiale) ci un Gemeinschaft (o relație fundamentată pe o comunitate de valori și
aspirații). Spre a ajunge acolo nu se poata uita că a fi român înseamnă a aparține
unei națiuni (Gemeinschaft) iar nu
doar a practica o profesie – așa cum ironizează neprietenii. Din păcate,
afundate într-o confruntare politică cu caracter de război civil, partidele
românești nu fac nimic spre a degaja o atare viziune.
Pe de
altă parte, în relația cu UE românii sunt absorbiți de rezolvarea problemelor
individuale pe care birocrația europeană le ridică – adică de tăierea copacilor
– fără să caute a judeca dacă soluțiile spre care sunt împinși sunt compatibile
și cu interesele românești – respectiv cu logica de creștere a pădurii. Este
adevărat că în epoca post-modernă România are a-și defini interesele în context
european. Pentru ca o asemenea definire să aibă sens trebuie, însă, și ca
Europa să recunoască legitimitatea intereselor românești și să se organizeze
spre a le putea integra. Din nefericire astăzi România este grav discriminată
și marginalizată în UE.
După
1990 strategia de integrare europeană adoptată de România a fost aceea a
reducerii dimensiunilor națiunii române spre a-i permite ocuparea corectă a
nișei disponibile în ansamblul construcției europene. Astfel, mereu mai „mică”,
ea a devenit tot mai nerelevantă – pentru sine și pentru Europa. (La limită,
chiar și o atare strategie ar fi fost bună dacă nesfârșita bătălie politică
internă nu ar fi propulsat în fruntea statului tot mai mulți impostori,
nevolnici și trădători.)
În
contrast, Polonia a cerut Europei ca, spre binele tuturor, să-și ajusteze
propriile dimenisuni și să se restructureze spre a-i face loc la nivelul capacităților
sale naționale. Astfel, UE a fost obligată să asigure echilibrul între
interesele europene în Polonia și interesele poloneze în Europa. Tot mai
relevantă în sine și pentru sine, Polonia devine zilnic tot mai relevantă
pentru o UE în căutarea creșterii propriei relevanțe. Comparând și învățând,
România va trebui să își schimbe strategia.
Evident,
toate schimbările sugerate anterior sunt funcție de coerența demersurilor
românești în țară și în afara ei, de consistența și dinamismul atitudinilor
României la nivel european și mondial, ca și de starea solidarității naționale.
Mai ales într-un an electoral te-ai aștepta ca actorii politici români să se întreacă în inițierea și dezbaterea soluțiilor de natură a răspunde unor asemenea preocupări. Din păcate, deocamdată, ele par împietrite în logica luptei pentru putere, luptă pentru câștigarea căreia se mizează numai pe votul negativ, pe manipularea populistă a cetăţenilor, pe fraudă și pe loviturile sub centură. În condițiile în care UE alunecă pe panta naționalizării, împinsă de populismul liderilor și disperarea masei, românii riscă să-și piardă toate avantajele comparative în concursul cu alte națiuni, înainte ca Europa politică să le poată veni în ajutor.